Textura în sine nu dispare, pentru că e piatra însăși, nu un strat depus peste ea. Dar zonele folosite intens — marginea de lângă chiuvetă, locul unde se taie, colțul de care vă sprijiniți — pot căpăta după ani un luciu discret, din frecarea repetată. Se vede doar în lumină razantă și, dacă vă deranjează, piesa se poate readuce în atelier pentru refacerea finisajului.

Un pic, și numai când lumina cade razant peste blat. În schimb nu se văd amprentele, urmele de apă și zgârieturile fine — adică exact lucrurile care apar de zece ori pe zi. Schimbul e în favoarea matului.

Orice conține ceară, ulei sau siliconi, inclusiv soluțiile „de lustruit”. Pe o suprafață mată lasă o peliculă care se vede și care se scoate greu. Apă caldă cu detergent neutru și o lavetă de microfibră sunt de ajuns.

Pentru că suprafața are mai multe microdenivelări, deci mai multe locuri prin care un lichid poate începe să pătrundă. Nu e o slăbiciune a pietrei, e o consecință a texturii. Testul picăturii de apă vă spune singur când e momentul.

Înăuntru, la o scară interioară, da, și arată foarte bine. Afară, nu — și nu în primul rând din cauza aderenței, ci pentru că finisajul de exterior trebuie să suporte ani de îngheț-dezgheț, apă stătută și soare direct. Acolo se pune fiamat, care are o textură mult mai pronunțată și e făcut exact pentru condițiile astea.